Principesa IlieanaÎn anul 1909, naşterea sa a fost salutată cu douăzeci şi unu de salve de tun. Era omagiul firesc pentru descendanta unor vechi familii regale. Părinţii săi au fost Regele Ferdinand şi Regina Maria. Este vorba despre Principesa Ileana a României, cea care, prin căsătoria cu Anton de Habsburg, avea să devină şi arhiducesă de Austria. Încă din timpul copilăriei i s-a explicat că menirea unei prinţese este să îşi facă datoria faţă de ţara ei, în orice împrejurare, să fie respectuoasă, plină de bunăvoinţă şi iubire faţă de cei din jur, să nu se plângă. Asemeni tuturor celor de rangul ei, trebuia să fie o prezenţă radioasă la ceremonii şi banchete, chiar şi atunci când nu se simţea bine sau era tristă. Din adolescenţă a ştiut că este scris în propria-i menire, între altele, să traverseze un oraş pe vreme crâncenă sau în timpul unui bombardament, pentru a ajunge la un eveniment caritabil, la o şcoală, sau la un orfelinat unde promisese că va fi prezentă. Cuvântul de onoare era principiu regal, timpul său era timpul ţării sale. ,,Era de datoria mea să îi servesc pe ceilalţi, în acord cu regulile strict stabilite pentru toţi cei în poziţia mea: să fiu acolo unde eram chemată, să îmi plec urechea la nevoile altora, să plâng cu ei sau să mă bucur cu ei, după cum erau împrejurările.”, scrie Principesa Ileana, în splendida-i autobiografie. (Trăiesc din nou, Editura Humanitas, 1999). Crescută şi educată într-un spirit cultural elevat, a învăţat engleza, franceza, germana, a luat lecţii de pictură şi sculptură. A fost copleşită de prezenţa impunătoare prin frumuseţe, farmec şi personalitate a mamei sale Regina Maria pentru care a simţit o infinită dragoste şi o admiraţie covârşitoare. ,,Prezenţa mamei radia viaţă şi lumină. Toată lumea o iubea. Toate erau mai frumoase când era ea acolo. Îmi amintesc, cum într-un an de Crăciun, mama a croşetat câte o căciuliţă viu colorată pentru copiii dintr-un sat. Vă puteţi imagina cu câtă mândrie au purtat acei micuţi ţărani căciuliţele făcute de mâna unei regine!”

Prinţesa-infirmieră, în abisul groazei
Conform aceloraşi principii de a-şi ajuta necondiţionat ţara când este în suferinţă, Principesa Ileana a urmat cursuri de infirmerie. Mai târziu, s-a dedicat cauzei Crucii Roşii, ajutând şi îngrijind soldaţii români. Pe 23 august 1944, Principesa Ileana, Arhiducele de Austria, Anton de Habsburg şi cei şase copii pe care i-au avut împreună se aflau la Bran. În plin dezastru, într-un moment de criză ce se anunţa devastatoare, în dorinţa de a-şi ajuta compatrioţii în suferinţă, prinţesa a donat în scop caritabil o bucată de pământ din apropierea castelului. Acolo, pe malul râului Turcu, într-un ritm record, militarii români au construit spitalul care s-a numit ,,Inima Reginei Maria”. Alături de o echipă de doctori şi surori medicale, prinţesa a îngrijit soldaţii răniţi, a dotat spitalul cu echipamentele necesare, a dat ajutor şi în sala de operaţie, a trăit momente de groază, după cum povesteşte:

,,Când m-am aplecat, un jet de sânge a ţâşnit deodată dintr-o rană mică din pieptul rănitului iar şuvoiul cald şi lipicios mi-a sărit pe gât. Am pus repede podul palmei peste rană şi am apăsat tare, dar una din arterele principale era perforată şi eforturile mele erau în van. Curând, pânsetul unui copil care se afla lângă mine m-a obligat să uit de groaza provocată de sânge şi să am grijă de el. Bietul micuţ, stătea întins, fără să fie rănit, pe o targă lângă mama lui, moartă, desfigurată.” 

Sufletul său de prinţesă a fost chinuit şi devastat de foarte multe. Nu a cedat pentru că avea şi o forţă demnă de rangul său, a îndurat umilinţe şi coborâri în abisul groazei, greu de imaginat. A scris, deşi nu a vrut să fie scriitoare, ci infirmieră. Cu disperare a întemeiat dispensare, cu farmecul său distins, a convins prieteni binevoitori ca generalul Nicolae Tătăranu şi inginerul Malaxa să îi acorde sprijinul pentru a dota spitale şi a-i sprijini pe cei în suferinţă. Mai târziu, în exilul său din America, la uşa Principesei Ileana ,,Alteţă Imperială şi Regală, Ilustrisimă Arhiducesă şi Doamnă” a sunat un poştaş care a întrebat: ,,Aici locuieşte Habsburg?”

Maica Alexandra şi miraculoasa realitate a îngerilor
Descendenta regală a slujit oamenilor şi s-a supus lui Dumnezeu. A îngenuncheat doar pentru a se ruga: ,,Facă-se voia Ta, Doamne, iar nu a mea!” La 52 de ani, a devenit novice la Mânăstirea ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”, din Bussy en Othe, Franţa. Mai târziu, stabilindu-se în America a înfiinţat o mânăstire ortodoxă, în Elwood City.

În inima mea, întotdeauna am dorit să devin călugăriţă. Dar a fost atât de mult de făcut în România, când eram tânără… Cu ajutorul Domnului am găsit echilibrul, fără a fi neloială trecutului. Am fost capabilă să ascult chemarea lui Dumnezeu şi statornică în alegerea cursei ce mi-a fost pusă înainte”. În 1967 a primit voturile monahale de ascultare, sărăcie şi castitate şi a devenit Maica Alexandra. Binecuvântată cu o forţă spirituală ieşită din comun, Maica Alexandra a încercat să înţeleagă prezenţa divinităţii în această lume. A scris o carte monumentală, Sfinţii îngeri, începută înainte de a de dedica vieţii monahale. ,,Într-o zi, dis de dimineaţă, când aveam şapte ani, am văzut îngerii. Sunt tot atât de sigură şi azi, cum eram atunci… Îngerii au o miraculoasă realitate. Activitatea lor printre noi a devenit pentru mine o realitate vitală, pozitivă.” (Sfinţii Îngeri, editura Anastasia, 2009) În primele pagini ne spune că în Sfintele Scripturi, prezenţa îngerilor este menţionată de peste 230 de ori. Ne răscoleşte, între copertele cărţii, tristeţea că îngerii au rămas cel mai adesea, elemente de decor pentru Înviere şi Crăciun sau uitaţi undeva în prima rugăciune a copilăriei. Scrie Maica Alexandra: ,,Avem rugăciuni speciale, canoane şi acatiste adresate îngerilor lui Dumnezeu. Totuşi, în general, credincioşii ştiu prea puţine despre ei. Îi ignoră sau, ceea ce este mai trist, nu cred în realitatea lor. Procedând astfel, se lipsesc de mângâierea şi bucuria de a le simţi prezenţa vitală.”

Preţioasa casetă cu pământ românesc
La 81 de ani, în 1990, Maica Alexandra a venit în România să ajute copiii orfani. În Statele Unite a acţionat ferm şi imediat pentru strângerea de fonduri în acţiunea umanitară „Help the children”.

În tot acest timp, Maica Alexandra avea în chilia sa, pe noptieră o casetă mică din aur, crâmpei şi mărturie din viaţa sa de prinţesă. Când a evadat din comunism, după al doilea război, a luat cu sine o fărâmă de pământ românesc. În autobigrafia sa, scrie că soldaţii nu au putut să o privească în ochi când le-a spus ce conţine preţiosul obiect. În 1991 sufletul i s-a despărţit de trup. Şi-a dorit o cruce simplă, de lemn, românească. În testament a cerut să îi fie îngropată alături, caseta cu ţărână românească. Şi să o ierte cei cărora poate le-a greşit, pentru că nu a vrut să le greşească.  

Viaţa Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra o impune ca model şi o legitimează în faţa posterităţii. Poate că dacă îi citim cărţile şi ne gândim la personalitatea sa uriaşă, princiară şi duhovnicească, ne vom simţi ceva mai protejaţi. Şi mai puternici. (Sursa: Prinţesa care a văzut îngerii. Ileana, principesă de România, arhiducesă de Austria)

„În precuvântarea cărţii Sfinţii îngeri a Maicii Alexandra, apărută la Editura Anastasia în 1992, Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul scria: „Artistul adevărat ne smulge din singurătatea noastră, din subiectivismul în care ne zbatem şi ne pune în comuniune directă, personală, cu realităţile noi pe care ni le descoperă, îmbogăţindu-ne şi întărindu-ne sufleteşte.

În această privinţa, literatură teologică actuală înregistrează o personalitate creatoare de înalta talie duhovnicească, a cărei modestie austeră se armonizează perfect cu unicitatea ei exemplară. Este vorba despre Maică Alexandra, prinţesă Ileana a României, monahia din Ellwood City, o adevărată mama duhovnicească cu suflet frumos, prozatoare de excepţie, exemplu viu de dăruire pentru a lui Dumnezeu slavă şi a omului slujire.”

printesa-care-a-vazut-ingerii-ileana-principesa-de-romania-arhiducesa-de-austria-18276370Maică Alexandra s-a născut în 1909, fiind fiica cea mică a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Crescută într-un climat spiritual elevat, a fost deprinsă de mama ei cu arta şi frumuseţea încă de la vârstă fragedă, iar tatăl sau, sever, îi vorbea despre datorie şi devoţiune pentru România.

Când avea 5 ani, a început grozăvia marelui război mondial. Fratele ei mai mic, Mircea, a murit de febra tifoidă la vârstă de 5 ani. Ilenei i-a fost dat s-o vadă pe mama ei mai mult în uniformă de infirmieră decât în costume fermecătoare (…)

În 1931 se căsătoreşte cu Anton de Habsburg, arhiducele Austriei. Ziua de 23 august 1944 găseşte întreaga familie – arhiducele, prinţesa şi cei şase copii – acasă, la Bran. Oraşul este izolat şi tăiată orice posibilitate de a călători în oraşele din apropiere. Prinţesa dorea mult să facă ceva pentru răniţii şi suferinzii compatrioţi. În acest scop donează o bucată de pământ de peste răul Turcu. Militarii români fac un pod peste rău şi, într-un ritm surprinzător, ia naştere un spital, care se va numi „Spitalul Inima Reginei”, în cinstea faptului că inima Reginei Maria era îngropată într-o capela mică, din piatră, din Bran. Prinţesa este atât de implicată în problemele spitalului, încât, îndată ce a avut o echipa de doctori buni şi un personal de vreo şase surori, dădea ajutor chiar în sala de operaţie.

După Crăciunul anului 1947, când Branul este puternic acoperit cu zăpadă, prinţesa este sunată la telefon de Regele Mihai, care doreşte să o vadă imediat. Pleacă în grabă şi află de la nepotul sau veşti proaste. Regelui i s-a dat un ultimatum: în cinci zile să-şi facă bagajele şi să părăsească ţară, altfel va avea de întâmpinat procesul de judecată şi execuţia. Prinţesa n-ar fi vrut să părăsească ţară, dar era foarte îngrijorată pentru familia ei. Între timp, ea se întoarce la Bran, unde află că gărzile armate, cu mitraliere, au fost repartizate în fiecare camera. Deci, plecarea era iminentă. Orice obiect de valoare era considerat proprietate de stat; conturile de la banca sunt îngheţate, iar telefoanele deconectate.

După alungarea din ţară, rătăceşte prin Europa, cu cei şase copii ai săi. În 1950, se stabileşte în SUA. În 1961, pleacă în Franţa, unde, la vârstă de 52 de ani, devine novice la Mănăstirea ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe. Revine în America, pentru a construi o mănăstire ortodoxă, apoi se reîntoarce la Bussy, unde în primăvară anului 1967 este tunsă în monahism, devenind Maica Alexandra.

În 1990, după 42 de ani de exil, în vârstă de 81 de ani, găseşte puterea să revină pentru scurt timp în ţară.” (Articol publicat în Cotidianul lui Ion Raţiu, sub semnătură Sandei Aronescu – 23 septembrie 1992)

Principesă şi monahie: Domniţa Ileana - Maica Alexandra„Propunându-ne să răsfoim, filă cu filă, viaţa unei temerare şi fascinante principese, Ileana a României, care în ultimii treizeci de ani ai (pe)trecerii sale pământeşti a îmbrăcat îngerescul chip monahicesc, cartea de faţă ne înfăţişează destinul Domniţei, cu urcușurile şi coborâşurile lui, cu luminile şi umbrele lui, mai puţin cunoscut de generaţiile de după război.

Cei care totuşi au auzit despre Alteţa Sa Regală Principesa Ileana nu prea înţeleg de ce s-a călugărit în ultimii săi treizeci de ani de viaţă, devenind Maica Alexandra, cum de a ctitorit o mănăstire ortodoxă pe teritoriul Statelor Unite (cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului) – şi ridică din umeri, contrariaţi…

Această carte este cheia înţelegerii unei vieţi de al cărei exemplu are nevoie orice român, deoarece cu toţii avem nevoie să ne limpezim minţile şi sufletele, să ne redefinim valorile şi modelele, să ne „schimbăm la faţă” şi noi, primind în suflet povestea acestei Mari Doamne care a ştiut ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara, ce înseamnă demnitatea în perioade de restrişte, datoria de om şi slujirea jertfelnică.” (Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra)

Principesa Ileana a Romaniei – Maica Alexandra: un destin regal romanesc intru credinta (I):

Se cunoaste foarte putin despre Principesa Ileana, dupa ce a parasit Romania in 1948. Din aproape in aproape, am identificat elemente de marturie care pot reface, macar partial, o adevarata efigie de destin regal romanesc intru credinta. Principesa Ileana a fost, inca din copilarie, un om cu o profunzime spirituala speciala. Un spirit religios, deschis spre cautarea radacinilor fiintiale. Asa l-a cunoscut si a legat o relatie stransa, dar scurta (fortuit rupta prin exilarea din Romania in 1948) cu Parintele Arsenie Boca – cel care generase in anii 45-48, la Sambata, o miscare mistica crestina fara precedent. De la Parintele Arsenie a deprins Principesa Ileana rugaciunea inimii, cum avea sa scrie ea insasi in „Introducere la rugaciunea inimii“, cuprinsa in volumul tradus in Romania Traiesc din nou (Ed. Humanitas, Bucuresti, 2010):

traiesc-din-nou_1_fullsizeAm citit adesea Rugaciunea lui Iisus in carti de rugaciuni si am auzit-o in biserica, dar ochii mi s-au deschis pentru intaia data acum cativa ani, in Romania. Acolo, in micuta manastire Sambata, ascunsa in inima codrului intunecat, in bisericuta alba ce se oglindea in lacul montan ca de clestar, am intalnit un calugar ce practica «rugaciunea inimii». Pace si liniste profunda domneau in Sambata acelor timpuri; era un loc al tihnei si al tariei; ma rog Domnului sa fi ramas asa.”

Cartea scrisa in anii ’70, Sfintii Ingeri de catre Principesa Ileana, reprezinta „o splendidă monografie închinată angelologiei Vechiului şi Noului Testament“.  Autorul Cuvantului-inainte al cartii, un teolog recunoscut (Basil Pennington), afirma: „Deşi tradiţia este foarte bogată şi cei mai mari învăţători şi mistici au dedicat îngerilor pagini întregi şi tratate, eu nu cunosc nici o lucrare contemporană comparabilă cu această măreaţă şi foarte amplă antologie concepută de Maica Alexandra.”

(…)

Cateva amintiri speciale legate de Principesa, devenita Maica Alexandra in 1967 si in acelasi an ziditoare si  coordonatoare, ca stareta, a primei manastiri ortodoxe de maici din SUA, Manastirea „Schimbarea la Fata” din Ellwood City, Pennsylvania, provin de la marele mucenic al temnitelor comuniste, Parintele Gheorghe Calciu. Dupa peste 21 de ani de detentie, la inceputul lunii august 1985, Parintele Calciu era expatriat in SUA de catre regimul comunist. Pe aeroportul din New York, dupa aterizare, avea sa fie intampinat intr-un fel special:

Cand am aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri „Schimbarea la Fata” (extras dintr-un articol mai amplu, in extenso aici).

In cartea Viata Parintelui Gheorghe Calciu, sotia sa, preoteasa Adriana Calciu, isi amintea ca prima manastire vizitata de ei in America a fost „Schimbarea la Fata” din Ellwood City, Pensillvanya, acolo unde era stareta Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fiica Reginei Maria si a Regelui Ferdinand : „Eu si parintele am iubit-o foarte mult pe printesa. Era trecuta de 80 de ani cand am intalnit-o. O femeie atat de buna si sfanta, iar din gura ei ieseau numai cuvinte de aur! ‘Spuneti-mi maica, si nu printesa!’, ne ruga mereu.

Dupa expulzarea si asezarea fortuita pe pamant american, familia Parintelui Gheorghe Calciu a fost gazduita si a locuit cateva luni de zile la Manastirea din Ellwood City, la Maica Alexandra (din august si pana in decembrie 1985). Nu cunosteau inca pe nimeni, si acolo au gasit un camin primitor.

Nu se cunoaste exact in ce an, Maica Alexandra a ridicat in curtea Manastirii „Schimbarea la Fata” din SUA, o troita de lemn inchinata martirilor inchisorilor comuniste.

(…)

Poate ce deloc intamplator, un mare marturisitor al temnitelor comuniste, Ioan Ianolide, avea sa scrie cam in aceeasi perioada a anilor ’80, in cartea sa Intoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)  o „Scrisoare catre Maica Alexandra”, in care formula:

Maria Ta si Maica, bine ai venit in tainitele inimilor noastre, caci poporul acesta a fost prea mult inselat si fript de incoronate capete, platind pacate si raspunderi de care nu se simte vinovat si care sunt rani si morminte in trupul lui etern. Asa ca avandu-te pe tine vlastar regesc in manastire, aprinsa de  dorul neamului romanesc pentru credinta stramoseasca, te simtim ca un balsam si un motiv de reconciliere. Maica, fii sigura ca te rogi impreuna cu tot neamul crestinesc si romanesc!”

Fragmente din cartea Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra:

„Naşterea Alteţei Sale Regale, Principesa Ileana a României, a fost vestită de 21 de salve de tun, iar plecarea în veşnicie a maicii Alexandra, de cântarea repetată a Trisaghionului [literal, termenul grecesc „trisaghion” înseamnă „întreit sfânta cântare” – imnul de preamărire a lui Dumnezeu în Treime, cântat de îngeri şi oameni: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fară de moarte, miluiește-ne pe noi” (…)] şi de clopotele sfintei mănăstiri. Vasul de lut cu pământ românesc pe care principesa îl păstrase ca pe o comoară în toţi anii ei de exil a fost îngropat odată cu ea.

La slujba de înmormântare au participat numeroşi călugări şi călugăriţe, care au umplut paraclisul ridicat în 1968 prin purtarea ei de grijă; ei reprezentau noile mănăstiri ortodoxe construite pe teritoriul Statelor Unite, a căror existenţă se datorează reuşitei maicii Alexandra, care a ctitorit primul aşezământ monahal ortodox din această parte a lumii. Un vis care a încetat de a mai fi o ciudăţenie, un vis împlinit, un vis devenit realitate.

Credincioşia ei şi strădaniile depuse au dat roade minunate. Printre acestea se află mănăstirea noastră, pe care a ctitorit-o. Ştiind cât de mare este bogăţia duhovnicească a monahismului ortodox, maica Alexandra a făcut multe eforturi să aducă această comoară pe meleagurile americane. Atât noi, monahiile din mănăstire, cât şi numeroşii pelerini care vin s-o viziteze, ştim cât este de binecuvântată glia (pământul) pe care se înalţă acest aşezământ monahal, care îi învăluie în Lumina Taborului pe toţi cei ce-L caută pe Dumnezeu aici.

O mare parte a moştenirii lăsate nouă de maica Alexandra este cultivarea relaţiilor cu ceilalţi credincioşi, pelerini ortodocşi sau neortodocşi, şi disponibilitatea de a le oferi ospitalitate şi hrană duhovnicească. Maica Alexandra a pus bazele acestor relaţii, folosindu-şi experienţa de viaţă, înţelepciunea şi educaţia sa regală, care o pregătiseră pentru apropierea de oameni şi participarea la necazurile şi bucuriile lor.

Astfel, mănăstirea noastră, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului, cunoscută în toată lumea ortodoxă, găzduieşte distinşi vizitatori – ierarhi, preoţi, monahi şi pelerini mireni – de pe cuprinsul ambelor Americi, dar şi din ţările de dincolo de Oceanul Atlantic. Dorinţa maicii Alexandra era ca mănăstirea să constituie un liman de pace şi linişte, unde să se simtă prezenţa lui Dumnezeu la fiecare pas – şi toţi vizitatorii noştri mărturisesc că aşa este. Unii rămân la noi câteva ore, alţii o săptămână sau mai mult. Adeseori, ei le spun maicilor cât de profund i-a afectat şederea aici: au aflat linişte şi pace, răspunsuri la întrebările lor, înrourare inimii, vindecare a durerilor sufleteşti şi, mai important decât toate, au simţit prezenţa Domnului Dumnezeu.

Duhul maicii Alexandra este aici, cu noi. Maica i-a spus odată unui reporter care-i lua un interviu: „Simt că Domnul nu este departe de mine”.

În ceea ce ne priveşte, noi simţim că ctitora mănăstirii noastre nu este departe de noi. Pilda de perseverenţă pe care ne-a arătat-o, capacitatea sa de a îndura vitregiile vieţii, curajul său, compasiunea faţă de cei aflaţi în grele încercări trupeşti şi sufleteşti, smerenia sa născută din suferinţă, credinţa, nădejdea tare şi liniştea sa sufletească dobândită cu atâta greutate – toate acestea ne dau forţa necesară de a merge înainte, cu dârzenie şi statornicie.

Deseori maica Alexandra ne spunea nouă, monahiilor: „Trebuie să facem atât cât se poate şi cum se poate, şi treptat-treptat Îl vom afla pe Dumnezeu, pe noi înşine şi pe aproapele nostru”. Ne povăţuia mereu: „Nu trebuie să ne fie teamă să înfruntăm furtuna ci, mai degrabă, să privim neclintiţi în inima ei, pentru a afla adevărul mântuitor”.

Cititorii acestui studiu biografic vor înţelege că ea a înfruntat multe furtuni de- a lungul vieţii şi, privind neclintită în miezul fiecăreia dintre ele, a dobândit o profundă compasiune pentru fragilitatea umană şi o încredere neţărmurită în milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a fost stânca pe care maica Alexandra a construit acest sfânt locaş.

Fondatoarea mănăstirii noastre ne-a învăţat să tindem neîncetat spre realitatea Împărăţiei cerurilor, în timp ce ne facem datoria aici şi acum, aşezând binele pelerinilor şi interesele obştii noastre mai presus de binele propriu şi de interesele proprii.

Atât la noi, cât şi în bisericile şi mănăstirile din toată lumea se înalţă rugăciuni pentru fericita odihnă a sufletului iubitei noastre maici. Îi mulţumim Domnului şi Mântuitorului nostru pentru extraordinara pildă umană pe care ne-a oferit-o prin modul în care şi-a trăit viaţa plină de dureri sufleteşti, boli, încercări, dar, în aceeaşi măsură, plină de harul prezenţei Domnului şi de bucuria acestei prezenţe. Versetele următoare din înţelepciunea lui Solomon i se potrivesc de minune maicii Alexandra:

Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit (Înţelepciunea lui Solomon 3, 4-6).

Mormântul său, îngrijit cu dragoste, este vizitat deseori. Uneori ne ducem la mormântul său pentru a ne linişti sufletul, sau pentru a-i cere maicii să ne călăuzească şi să ne dea putere să ne purtăm poverile în luptele noastre, sau pentru a-i cânta un imn de mulţumire pentru eforturile depuse de ea aici, în această obşte. Din când în când găsim la mormântul ei daruri lăsate de pelerini recunoscători: flori, o lumânare, o scoică de mare. Dar cea mai preţioasă moştenire pe care o avem de la maica Alexandra noi toţi, mireni şi monahi deopotrivă, este inscripţia de pe lespedea mormântului său:

Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Romani 14, 7-8).

Obştea Mănăstirii „Schimbarea la Faţă a Domnului”,

Ellwood City, Pennsylvania

(Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra, Editura Sophia, 2011, pp. 205-208)

Din memoriile Domniței Ileana:

Principesa Ileana si reginaÎmi amintesc în special o zi […] în luna iulie 1945, când am trecut printr-o mare suferinţă sufletească din cauza unei teribile nedreptăţi care mi s-a făcut, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Am fost exclusă dintre cei care au fost prezenţi la Curtea de Argeş, acolo unde s-a ţinut parastasul mamei mele… Am simţit că e ceva ce nu pot suporta; era prea mult, nu se putea îndura aşa ceva.

Drept aceea, m-am refugiat în micul nostru paraclis, în căutarea puterii de a suporta insuportabilul; eram cuprinsă de o durere pe care nu o puteam îndura nici măcar fizic. Atunci ochii mi s-au oprit asupra perfecţiunii muntelui, nemişcat în veşnicia lui. De cât timp stătea el neclintit acolo oare? De atât de mult timp, chiar dinainte de a începe istoria! Neschimbat şi nerănit de luptele oamenilor şi de înfrângerile lor, de umilinţele lor, de speranţele şi disperările lor! Iar eu, cu amărăciunea mea cu tot, cât eram eu de mică faţă de el! Deodată am înţeles că asemenea dureri nu contau de fapt, nu aveau nici o importanţă în ele însele. Existau numai pentru a fi învinse, ne erau aşezate pe cale pentru ca să ne folosim de ele pentru a mai urca o treaptă pe scara vieţii, şi încă una, până când, în cele din urmă, vom ajunge să atingem Muntele, Realitatea Veşnică a Existenţei.

Subliniez acest moment pentru că a fost o experienţă atât de reală şi de profundă, încât a reprezentat unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa mea: o zi de revelaţie când a fost clar că mi se deschidea o altă uşă şi că trebuia să păşesc înainte, dar pe un alt drum. Tot atunci am înţeles-o mai bine pe mama. Am înţeles cum a fost ea în stare să construiască, din chinuri sufleteşti şi pătimiri, o scară spre plinătatea lăuntrică a legăturii cu Dumnezeu.

Ileana a înţeles atunci că nimic din ce se întâmplă în viaţa noastră nu se iroseşte. Totul poate fi folosit pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu, a ne supune voii Lui, a lăuda şi a preamări numele Lui. Această revelaţie a alinat-o sufleteşte în durerea provocată de înstrăinarea Regelui Mihai de ea şi a susţinut-o din punct de vedere moral în faţa minciunilor pe care le spuneau comuniştii despre ea. Era o revelaţie de care va avea o mare nevoie mai ales în anii ce urmau să vină.” (Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra, pp.133-134)

Vedeți și:

Principesa Ileana – Maica Alexandra: un destin regal romanesc intru credinta (II);

Parintele Arsenie Boca, familia regala si Principesa Ileana (Maica Alexandra);

Principesa Ileana a Romaniei: Traiesc din nou;

Sfintii ingeri;

Trăiesc din nou;

Principesa Ileana – file din volumul Trăiesc din nou.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s